Ilogică filosofică

Textul, orice text, are umbra lui!
Pardon, ar spune Derrida ”umbrele lui”
Așadar putem conchide filosofic:
Nu există text care să aibă o singură umbră.

Lectura și cititorul generează umbre
Albe, reci, nuanțe, toate culorile și încă mai multe.

Vezi tu umbra aceea care strigă, ”eu sunt cea adevărată”?
La naiba! Spun răzvrătite celelalte umbre. Ba eu, ba eu.
La mine este adevărul umbrei.

Cară cuvintele sens. Semnificanță.
Cuvinte vagon, vapor, avion, camion, căruță, bicicletă și tot ce a inventat omul.
Și a numit limbaj.

În lumea postmodernă fiecare cuvânt cară sensuri.
Care rămân însărcinate. Și nasc alte și alte sensuri.

Unii spun că omul a inventat cuvintele pentru a ascunde gândul, fapta.
Alții, dimpotrivă, pentru a le lumina.

Poezia, spun eu, de multe ori, este neputința de a spune.
Doar citirea și recitirea umbrelor pot afla spusa nespusă. Ori partea nevăzută.

Este o ilogică a lumii, a filosofiei. O înșelăciune frumoasă, fascinantă. De necrezut. Pe care o credem fericiți. La umbra umbrelor.

Tablou

Somnul a căzut peste pădure, cândva, insomniacă
S-au întors în cochiliile lor copacii albi cu haine de gală
Umbre lipicioase peste minciuna cea de toate zilele
Neputința aliniată în stoluri precum păsările pe sârmele de telegraf
Curge uitarea peste tăcerea care a acoperit piatra, fântâna, aerul
Dezarmați și temători ultimii fluturi cad sub greutatea șeilor care ard
Cum ard amintirile la care te încălzești când plutești peste zăpezi
Le cauți, le cauți și nu poți să le găsești.
Dorm copacii albi și somnul aleargă
Desfrunzit și obosit. Gândul întoarce filă după filă.

O rotiță a blocat mersul stelelor care au rămas înțepenite
Visează ființe pentru care să cadă generos
Să lumineze prețul luminii devenite întuneric.

Tu, confident al meu, de ce nu mă întrebi?
De ce stai ascuns în ochiul imens și absent?

Și ne iartă precum și noi

Când iertarea se face ca un business
Se anulează idealul din orice faptă din orice credință
Realitatea se întâmplă. Analogia este doar percepție
Obiect de salon glazurat de ordin secund un praf
Care se spulberă la orice adiere de îndoială.

Tranzacțiile se fac sub spectrul profitului iar nu al iubirii
Iertarea ca business nu aduce împlinire
Doar bucurie ochiului întors spre sine
Admirație fără reguli oglindă în oglindă
Un fel de turn care se zidește pe sine însuși
Care se crește și se crește până la Marea Prăbușire.

Mâna de afară a lui Alexandru privește mulțimile
Cu retina ei imensă și nevăzută. Orizont izbăvitor
Ar fi putut fi punctul culminant al Omenirii
Ar fi putut… Doar că uitarea este ca un balsam
Învăluie ca o piramidă fapta înțelepțită.

Mai devreme ori mai târziu iertarea naște reciprocitate
Și devine adevărată. Pe o masă în care businessul devine amintire.

prof.univ.dr. Corbu Ion