Când toamna țese-n galben o caldă feerie
Adâncul dor de viață începe-a mă pătrunde.
Culeg din frunze timpul și-l las să mă inunde,
Împrumutând din soare o rază purpurie.

Căderile din ramuri o noapte îmi ascunde,
Boemul văl plutește în mintea-mi aurie.
Iubește-mi azi corola de ploi ce își rescrie
Nuanțele iubirii… Plutind pe alte unde

Cuvintele duioase în gânduri se vor scrie
Cu tuș din curcubeul luminii ce-mi aprinde
Trecutul vers tomnatic rămas ca mărturie,

Să tatueze calea cu opere profunde
Și cerul să topească azur în galerie,
Să nu ne ducă gândul mereu spre-același: „unde?”

Gabriela Botici