Literarul reprezină convenţia potrivit căreia textul, într-un context dat, ca existenţă autonomă cu potenţialităţi generatoare de stimuli ideatici şi perceptivi – senzoriali, intuitiv ori raţional, în interrelaţionarea cu alte texte ori concepţii, se validează ori este validat auctorial şi/sau lectorial, inter şi transdisciplinar, într-un perpetuu proces de tranzitivare de semnificaţii coerente, care se deduc unele din altele, astfel încât, niciuna să nu fie arbitrară, izolată.

În definiţia generală, de mai sus, am încercat surprinderea tuturor ori a cât mai multor factori care sunt implicaţi în fenomenul literar. Toţi aceşti factori au importanţa lor. De-a lungul timpului, de multe ori, s-a pus accentul, fie pe unul, fie pe altul ori mai mulţi dintre aceşti factori. Fenomen care a condus la elaborarea unor întregi teorii mai mult ori mai puţin integratoare, mai mult ori mai puţin acceptate de către cei implicaţi în ceea ce am putea numi „viaţa literară” a unei comunităţi mai mari ori mai mici. La limită, întreaga societate umană.

În însemnarea de faţă mă voi referi la unul dintre aceşti factori şi anume la cititor denominat şi „lector”.

Teoriile actuale decelează o muţime de tipuri de lector. De la lectorul naiv până la, să spunem, specialistul ori expertul în lectură. Iată câteva astfel de tipuri, fără pretenţia de a le fi menţionat exhaustiv.

„Lectorul primitiv”, naiv sau neavizat. Este o persoană, alfabetizată sau nu, care poate intra în contact cu un text literar direct sau mediat. Intuiţia şi experienţa imaginativ-senzorială îi permit, de regulă, o receptare univocă şi limitată a textului.

Evident, în procesul lecturii se poate perfecţiona. Şi poate deveni un valoros autodidact.

„Lectorul ţintă”. Este lectorul căruia, după principii de marketing, îi sunt destinate, de cele mai multe ori, premeditat, texte. Cu intenţii mai mult sau mai puţin manipulatorii însă, oricum, texte produse pentru gustul ori aşteptările sale.

„Lectorul autor”, cunoscut şi ca „alter ego”. În timpul producerii textului sau după, autorul îşi citeşte propriul text. Text care, cel puţin diacronic, poate răspunde concepţiilor şi exigenţelor sale sau nu şi faţă de care poate avea opinii convergente sau divergente.. Este cazul tipului de lector în care, în principiu „ce şi-a propus să spună” autorul şi „ce spune textul” se identifică mult cu „ceea ce înţelege lectorul” Am spus „în principiu” deoarece, de multe ori, lectorul-autor nu este mulţumit de propriul text pe care îl revizuieşte, revine asupra lui, îl completează, etc. Cine a văzut pagini scrise de Marin Preda a putut constata ceea ce am putea denumi „chinul creaţiei”. Cuvinte şterse, inserţii de pasaje, corecturi, adăugiri, etc.

„Lectorul ideal” este lectorul la care visează, asimptotic, orice autor. Teoriile lecturii mai menţionează „lectorul virtual” „lectorul înscris” (Ladima din Patul lui Procust, de exemplu) „lectorul real” denominat şi „empiric” în categoria căruia intră „criticul literar”, „specialistul” sau „expertul” Am mai putea adăuga „lectorul avizat”, „lectorul pasionat”, „lectorul fanatic” şi, evident, lista rămâne deschisă.

Dintre toate aceste tipologii se detaşează „lectorul avizat” categorie mai largă în care este inclus „criticul literar”. Hulit de unii, adulat de alţii. Însă personaj fără de care „literarul” nu ar putea exista decât ca fenomen, posibil valorizabil individual, empiric şi haotic, nestructurat şi neintegrat într-o teorie axiologică generalizată.

Criticul literar, în viziunea mea, este un fel de „oenolector”. Adică un lector avizat, „dotat” cu simţuri perfecţionate şi capabil să deceleze din „marea masă textuală”, produsă de către autori, acele texte care corespund unor standarde culturale de calitate. Standarde pe care, în fapt, tot criticul literar le elaborează şi le impune. Munca lui, a criticului literar, este o muncă de creaţie ca atare. Textul critic, în sine, este textul despre text. Cu un limbaj specific şi sofisticat şi care, de multe ori, rămâne inaccesibil profanului. Limbaj în care, intuitiv şi raţional, ipotetico-deductiv, intertextual şi tranzitiv, criticul literar descifrează şi interpretează textul, valenţele şi semnificaţiile sale şi le valorizează etic, moral, estetic şi, de multe ori, istoric şi biografic. Pentru aceasta criticul literar trebuie să aibă competenţe, să fie un fin cunoscător al fenomenului literar, să aibă erudiţie, imaginaţie şi, -de ce nu?- metodă şi proceduri care se pot apropia de, ori chiar pot fi ştiinţă.

Cum nu oricine poate fi oenolog, nu oricine poate fi critic literar. Profanul se supune dictonului „de gustibus non disputandum” în timp ce criticul literar evoluează într-un corpus de norme şi standarde pe care tot el, generic vorbind, le inventează şi le impune. Fără critică literară avem „texte” într-un haos de texte. În care valorile şi nonvalorile „trăiesc” în devălmăşie. Critica literară reprezintă vectorul anentropic destinat să pună ordine în acest haos. Criticul literar este un fel de „oenolector”. Poate şi de aceea Călinescu să fi fost numit „divinul critic”

Critica literară este departe de a fi o simplă estetică. Este, aşa cum încercam să spun mai sus, o activitate uman-culturală extrem de laborioasă, interdisciplinară şi transdisciplinară, complexă, bazată pe, probabil o să vă surprind, subiectivitate. În primul rând. Critica literară este ori trebuie să fie parţială, pasionată şi pasională, deschizătoare de sensuri şi drumuri noi. Ea trebuie să fie capabilă, asemenea unui oenolog, să separe, să deceleze, să valorizeze şi să impună un text. Obiectivitatea, câtă va fi existând, referă doar adevăruri cu o relevanţă textuală oarecum colaterală pe când subiectivitatea este aceea care conferă validitate textului şi hermeneuticii textuale.

Cineva spunea: “Criticul de artă este o simplă opinie, o intuiţie asupra unei viziuni a artistului: o interpretare. Argumentată, sau nu, avizată, sau nu, funcţie de gradul de documentare, precizia documentării şi mai ales simţului estetic al acestuia, consolidat pe temeinice studii beletristice, sau chiar informaţii directe, rămâne în final o poziţie, o estimare proprie, preponderent încărcată de subiectivism şi atât.” Nici vorbă. Ceea ce este descris în acest paragraf reprezintă, prin extensie de la tipurile lectoriale pe care le-am prezentat mai sus, privitorul de artă avizat şi poate chiar pasionat. Criticul de artă depăşeşte acest statut pe care, asemenea oricărui privitor avizat, îl are şi el. El, criticul de artă, se angajează pro sau contra, argumentează valid, situează, uneori emite judecăţi de valoare face conexiuni, ocurenţe, integrează şi ordonează. În câteva cuvinte luminează spaţiul artistic şi face ordine în haosul creaţiei şi creaţiilor, “al producţiei” artistice, în general. Şi aceasta se face într-un text. Care este unul original, o creaţie în sine. Adesea exprimat într-un limbaj distant însă, cu siguranţă, complex specializat şi, de cele mai multe ori, pentru profan, sofisticat şi, chiar, aparent ininteligibil. Critica artistică este un fel de interrelaţionare graţioasă sau ostilă între mai multe concepţii. În primul rând, concepţia auctorială manifestată în “produsul” artistic, text, pictură, sculptură, etc. Apoi, concepţia intrinsec-receptivă a beneficiarului, lector, privitor, auditor, etc. În care un rol esenţial îl are percepţia subiectivă şi tranzitiv-semnificantă interrelaţional a produsului artistic manifest, cu întreaga sa concepţie culturală. Şi, evident, concepţia ori concepţiile contextului înţelegând prin aceste concepţii ansamblul acumulărilor artistice (Marele Text, ca sistem cu potenţări sinergetice ale tuturor textelor umanităţii până la un moment dat, ansamblul tuturor sculpturilor şi picturilor lumii, ansamblul tuturor operelor muzicale, etc.) Pe lângă concepţiile acestui context cumulativ de creaţii care însumează, diacronic, toate creaţiile umanităţii, mai intervine şi concepţia contextului concret, spaţio-temporal, ca expresie a validităţilor majoritar acceptate ori cultural impuse, ca valori ale momentului cultural dat. Din interrelaţionarea acestei triade de concepţii se naşte creaţia critică ordonatoare subiectiv. Ca vector cultural anentropic în marea producţie de simboluri artistice. Fără ca aceasta, respectiv, critica artistică să însemne normă canonică ori rigiditate. Critica artistică nu este nici pe departe simplă opinie ori performanţă individuală. Cu atât mai puţin, critica artistică, nu este un fel de “servitoare” a artei. Ci, este creaţie autonomă, de sine stătătoare. Adică este creaţia despre creaţie. Raportarea individuală a diferitelor tipuri de beneficiari, alţii decât criticii, la “produsul artistic” reprezintă percepţia individuală şi solitară a acestora. Percepţie necesară, validă prin definiţie însă insuficientă pentru creaţia critică. Această percepţie ţine mai mult de un impresionism personal insertat, istoric, în ceea ce am putea numi, valorile culturale medii ale unui spaţiu socio-cultural dat. Adică, acel “curent de opinie” invocat, corect, de către cunoscători.

În fine, mai am o remarcă de făcut. Care vine, flagrant, în contradicţie cu unele susţineri.  Valoarea nu se impune de la sine. Ci ea trebuie descoperită, înţeleasă şi, de cele mai multe ori, impusă. Iar, odată impusă, devine “standard” adică element de referinţă. Pe cea mai înaltă scară axiologică devine capodoperă.

Ion Corbu

e-mail: vicobnoru@yahoo.fr