Trebuie să ne comportăm din ce în ce mai atent în relația cu autoritățile publice. Ne-am convins că, de prea multe ori, pentru cei aflați la conducerea țării sau a autorităților locale contează mai mult voturile pentru alegerile următoare decât interesele noastre pe termen lung. În concluzie este util să fim mai responsabili, să manifestăm maturitate când apreciem politicile publice sau când cerem ceva autorităților.

Una din problemele greu de gestionat este atunci când pe piață este deficit la o resursă de care avem nevoie. În primii ani din perioada post-decembristă era deficit la alimente și bunuri de larg consum, inclusiv la electronice. A urmat deficitul la utilități ( apă pentru consum urban, agent termic, etc). Recent ne-am confruntat cu deficitul de energie. La fiecare deficit de resurse legile pieței sunt implacabile: crește prețul pentru cumpărarea resursei respective. Cu cât este vorba de o resursă mai importantă pentru cetățeanul simplu, cu atât impactul asupra inflației și a nivelului de trai va fi mai puternic. În limbajul de specialitate se spune mai nou despre o resursă necesară traiul că „face parte din coșul zilnic”.

Pentru puterea publică, dar și pentru noi ca cetățeni implicați, se pune o întrebare simplă: ce-i de făcut? sau cum procedăm?

Opțiunile la o astfel de problemă sunt simple, clare, limitate numeric ( numai două), dar, cu toate acestea, greu de luat. Putem aloca fonduri publice pentru a stimula în viitor producția acelor resurse deficitare, sau fondurile respective le utilizăm pentru a compensa efectele nocive pe care le are deficitul asupra nivelului de trai. Sintetic opțiunea este următoarea: investiție sau subvenție.

Prin investiție va crește oferta din resursele deficitare, astfel încât decalajul între nevoi și posibilități scade până la eliminare. Efectul nu este însă imediat. Poate să fie pe termen mediu sau lung, în funcție de complexitatea obținerii ( producerii) bunurilor deficitare.

Prin subvenție eliminăm imediat efectele deficitului asupra „ buzunarului cetățeanului ” dar nu-l eliminăm. Dacă facem o acoperire parțială a deficitului dăm un semnal pentru viitor în sensul reducerii consumului din resursa respectivă. Pe termen mediu și lung însă, dacă nu au loc alte modificări în societate sau în tehnologie, deficitul respectiv se va repeta, poate chiar cu o intensitate și mai mare. Va trebui poate să cheltuim din ce în ce mai multe fonduri bănești pentru a acoperi efectele deficitului respectiv.

În România ultimilor 30 de ani soluția a fost în majoritatea cazurilor subvenția. Astfel că problemele au rămas și s-au amplificat în timp. Am primit indexări și compensări pentru creșterea prețurilor la alimente și bunuri de larg consum în locul sprijinirii producerii acestora în țară. Acum dependența este totală față de bunurile aduse din exterior. Am acordat subvenții pentru apa caldă în loc să investim pentru schimbarea conductelor. Acum bugetele unor consilii locale nu mai pot acoperi diferențele de preț, iar investițiile sunt posibile numai din credit.

La energie a fost altfel? NU. Companiile care activează în domeniul energetic, marea lor majoritate având statul acționar unic sau majoritar, au avut profit în anii anteriori apariției crizei energetice. Profitul a fost repartizat la dividende și virat la bugetul statului.  Putea fi reinvestit, fără a încălca în nici un fel normele Uniunii Europene privind concurența. Banii de la buget au acoperit teoretic un an de subvenții pentru creșterea prețurilor. Dar efectele scumpirilor vor dura mai mulți ani. Poate bugetul statului va reuși să recupereze o mică parte din creșterea prețului! Dar va recupera oricum numai o parte din profitul companiilor. Iar profitul, la rândul lui, reprezintă numai o parte din creșterea prețurilor suportată de consumatori. Este clar astfel că prin subvenție consumatorii nu pot ajunge la aceeași situație în care prețurile nu ar fi crescut. Deci era mai eficient dacă am fi făcut investiții. Nu întâmplător am subliniat cuvântul “ poate ”. Recuperarea de către buget a unei părți din profit are ea  însăși o probabilitate. Apare tot sub semnul întrebării proporția în care are loc recuperarea respectivă. Pierderea prin creșterea prețului este însă certă.

Dacă adoptăm soluția subvenției mai apare o problemă: etica repartizării sau criteriile conform cărora vor fi alocate fondurile de compensare. Practica a demonstrat că frecvent beneficiază de subvenții persoane care nu ar merita iar mulți utilizatori legitimi sunt eliminați din schema de acordare. Toți am întâlnit persoane apte de muncă fără incitația să devină active datorită sistemului prea generos de subvenții sau prestații sociale.

Câteva exemple ale opțiunii investiție-subvenție la nivel de gospodărie agricolă sunt edificatoare. A-și acorda pentru sine subvenție în cazul unei gospodării agricole este a consuma sămânța pentru semănat anul următor, a mânca ouăle destinate să fie puse la cloșcă. O gospodărie în care hrana este asigurată prin vânătoare și-ar acorda subvenție dacă nu ar procura cartușe sau săgeți pentru sezonul următor. Ne imaginăm că ar fi posibil așa ceva în economia naturală? Sigur NU.

De ce aprobăm totuși subvenția ca soluție generală la probleme de deficit resurse? Pentru că nu acceptăm o realitate: tot ceea ce consumăm nu mai poate fi investit. Orice consum neacoperit în producție acum este o pierdere și mai mare în viitor.

O întrebare simplă pentru cititori: vom mai accepta în viitor așa ușor soluția subvențiilor în locul investițiilor?  Dacă da, cât timp?    

Conf.univ.dr. Băluță Aurelian Virgil